Un profet

Un profet / Un prophète, de Jacques Audiard, Franţa, 2009, 150 min.

Marele premiu la Cannes, 9 premii Cesar, o nominalizare Oscar

Condamnat la şase ani de închisoare, Malik El Djebena nu ştie nici să scrie, nici să citească. Pare mai tânăr şi mai fragil decât ceilalţi condamnaţi. Are 19 ani. Marginalizat de liderul găştii corsicane care guvernează închisoarea, i se dă un număr de “misiuni” pentru a le îndeplini, întărindu-l şi câştigând încrederea liderului găştii de-a lungul procesului. Dar Malik este curajos şi învaţă repede, îndrăznind să-şi dezvolte în secret propriile sale planuri.



Interviu cu Jacques Audiard

La conferinţa de presă de la Cannes aţi vorbit puţin despre ironia titlului Un profet
Deoarece această dimensiune este reală, aparent nu este evidentă. Filmul s-ar putea numi Little Big Man, de exemplu. Titlul are rolul de injoncţiune, obligând pe cineva să înţeleagă ceva ce nu este neapărat dezvoltat în film, adică, faptul că avem de-a face cu un mic profet, un nou prototip de băiat.
Iniţial, am vrut să găsesc un echivalent francez pentru “You Gotta Serve Somebody”, un cântec de-al lui Bob Dylan care spune că suntem mereu în slujba cuiva. Mi-a plăcut fatalismul şi dimensiunea morală a acestui titlu, dar nu am găsit o traducere satisfăcătoare, aşa că am rămas cu Un profet.

Cum aţi ajuns la această poveste?
Ce ne-a interesat atât pe mine cât şi pe co-scenaristul Thomas Bidegain a fost cum putem începe cu subiectul lui Abdel Dafri şi Nicolas Peufaillit şi să creăm o poveste cinematografică pertinentă.
A trebuit să găsim o manieră de a face Un Profet să rezoneze într-o manieră contemporană.
Am vrut să creăm eroi din oameni pe care nu îi cunoşteam, care nu aveau deja o reprezentaţie de remarcat în cinema, precum arabii, de exemplu. În Franţa tendinţa în cinema este să îi punem în reprezentaţii care sunt naturale sau sociologice. Aşa că am vrut să facem un film de gen pur, puţin în stilul unui western care scoate în evidenţă oameni pe care nu îi cunoaştem şi îi transformă in eroi.

Ce v-a determinat să îl alegeţi pe Tahar Rahim cu faţă de înger în rolul lui Malik El Djebena?
Am fost dintotdeauna atras de anumite prototipuri masculine care nu erau neapărat caracterizate de nivelurile lor de testosteron.
Am putut să fac legătura în mai multe feluri între Matthieu Kassovitz cu care am lucrat de mai multe ori şi Tahar Rahim. Amândoi sunt prototipuri care mă sensibilizează.

A fost şi o modalitate de a permite spectatorului să se identifice cu personajul?
Am probleme proiectând identificarea dincolo de mine, dar desigur, a existat acea dorinţă. L-am considerat mai pertinent decât clişeul filmului obişnuit despre închisoare, de a avea încăperea plină cu oameni super virili. Condamnaţii din filmul meu nu sunt bărbaţi musculoşi, nu sunt făcuţi pentru acest mediu, dar paradoxal, ajung să-şi dezvolte calităţile care le permit să se ridice deasupra tuturor şi să domine.

Prin personajul lui Malik, filmul expune ideea că îndemânarea şi cunoaşterea oferă acces la putere.
Da, tocmai asta mi se pare cel mai interesant. Acest gen de persoană sparge tiparul, nu este huliganul de zi cu zi. Urmărindu-l pe Malik, îi vedem mintea în acţiune, o minte care dă dovadă de o adaptabilitate fenomenală, pe care acest personaj o va folosi cu orice oportunitate, la început pentru a-şi salva pielea, apoi pentru a supravieţui şi pentru a deveni mai bun şi în final pentru a atinge un alt nivel de putere.

Dimensiunea acestui film evocă un alt personaj de-al dumneavoastră, Dehousse în Un heros tres discret.
Da, se poate spune că aceste personaje sunt modele ale unui anumit tip de educaţie. Principiul iniţial este de a le oferi acestor oameni cea mai mare provocare a lor apoi să le ofer oportunitatea, posibilitatea de a construi o personalitate eroica. Povestea Profetului înfăţişează pe cineva care ajunge într-o poziţie pe care nu ar fi obţinut-o dacă nu ar fi fost în închisoare. Aici este paradoxul.

Cum aţi structurat această dorinţă de a-l transforma pe Malik într-un erou?
În mare parte urmărind imaginea arabilor în cinema, care este stupidă, sunt reprezentaţi fie ca terorişti sau pur şi simplu natural, într-un fel de context social realist. Asta m-a adus foarte repede la chestiunea alegerii actorilor. Pentru rolul lui Malik, aveam nevoie de cineva foarte polimorfic, care ar corespunde perfect temei identităţii în film. Un tânăr care nu are istorie şi totuşi va scrie una în faţa ochilor noştri. Ştiam de la început că acest rol nu ar putea fi interpretat de un actor cunoscut tocmai pentru că este povestea unei dorinţe de a atinge puterea, vizibilitatea.

Ne puteţi vorbi despre fantoma care îl însoţeşte pe Malik şi care îi inspiră viziunile mistice?
Filmul are într-adevăr momente fantastice, dar nu din cauza unei intenţii de a fi mistic. Fantoma este invenţia scenariştilor şi reprezintă o metodă de a ne ajuta, un fel de a trece în alt nivel al imaginaţiei care ne ajută să eliberăm ceea ce a fost spus deja. Tot datorită lui invocăm ideile Sufismului şi Dervishes şi permite scenariului să ia o altă dimensiune.

Există un trend în cinematografia actuală cu eroi întunecaţi, distruşi. În Un profet luaţi pe cineva care este distrus şi totuşi îl îndreptaţi spre un fel de pocăinţă.
Şi cu instrumente ce nu ar fi recomandate. Există mereu o modalitate de a construi anti-eroi. Asta nu mă interesează aşa mult. Mie îmi place ca eroul meu să înveţe din experienţă. Cred că cinema-ul are această funcţie: se uită la ceea ce este real pentru a ne învăţa cum să-l folosim. Poate lecţia cu care se confruntă Malik este paradoxală, dar asta mă interesează pe mine.

În opinia dumneavoastră, Un profet este un film moral?
Da, ar fi fost imoral să creez un personaj fără conştiinţă. Totuşi, el este conştient atât de bine cât şi de rău tocmai pentru că i s-a făcut rău.

Cum explicaţi zâmbetul misterios al lui Malik în momentul împuşcării?
Malik are dintr-o dată senzaţia că este într-un film şi are senzaţia invulnerabilităţii, ca un personaj fictiv în timp ce ceilalţi ating un impas în evenimentele ce se desfăşoară. Malik este o persoană care, în loc să se afunde, el supravieţuieşte, se ridică deasupra lucrurilor şi se va elibera, puţin cu puţin.

Este închisoarea o metaforă?
Evident, filmele de gen întotdeauna se prezintă ca o metaforă. Personajul a fost închis cu o sentinţă lungă. Intenţia a fost ca el să poată să înţeleagă ceea ce îi va fi de folos mai târziu când va ieşi, astfel ajungând la o paralelă între cele două universuri.